Ziua muncii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Manifestaţie de 1 Mai la Éibar, Guipúzcoa, Ţara Bascilor, Spania (1978)

Manifestaţie de 1 Mai la París (2000)

( Manifestaţie comunistă de 1 Mai, la Stockholm, Suedia2006)

Defilare de 1 Mai la Mumbai, în India

1 Mai 2007, Bucureşti

Ziua Muncii, Bucureşti (2007)

În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive fiind nevoite să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de aceast eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte, delectându-se cu mâncărurile tradiţionale: crenvurşti sau mici şi bere.

Istoric

Piaţa Heymarket, 3 mai 1886

1 mai 1891 – Tulburările de la Clichy

1 Mai în Suedia, anul 1899

Carte poştală de 1 Mai, din anul 1895)

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.^[1]

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 5 dintre aceştia au fost condamnaţi la spânzurătoare şi 3 cu închisoarea pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8. Mult mai târziu, au apărut dovezi conform cărora, explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.^[2]

Eveniment anual

În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social – democraţii afiliaţi la aşa – numita Internaţională a ll – a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor, La 1 mai 1890, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaţionala a ll-a a chemat toţi sindicaliştii şi socialiştii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală”.

La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Ziua Muncii (Labor Day), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviştilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate şi al căror protest fusese înăbuşit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate şi ca ultimul lung week-end al verii^[3].

Instrumentare politică

1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii. Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi Statele Unite, unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 Mai este zi liberă.

În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, şi naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii^[4]. Ziua de 1 mai a fost transformată de către nazişti într-o sărbătoare propagandistică. Se suţinea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 Mai (de exemplu, în Germania).

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM.^[5]

În 2003, pentru prima oară în istoria post – decembristă, o confederaţie sindicală (Blocul Naţional Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzaţiile de simpati pro-comuniste, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conştiinţa populaţiei.

Dejun la Jazz Cafe

Pastele acesta mi-a lasat prea mult colesterol iar “glicemiili” stau ca o gramada de paie pa varful capului meu. Vreau sa mananc ceva mai usor asa k trag la Jazz Cafe pentru ceva “light”  si poate chiar prea racoritor (sta sa ploua). Pana una alta, imi ud interiorul cu un vin (de casa vila din Valea) si astept portia de paste – cu muraturi – ca romanii. Cici se ofera sa-mi aduca o lipie… mmmm… unde esti turcule cu bunatatile tale? Departe doamne! inghit si trece… daaa, de unde?!

Lucrez de dis de dimineatza si cheful e plecat la mare. Scriu un studiu despre Vama Veche (nu cred k se mira cineva), numai despre asta vorbesc… ca un nebun obsedat de creionul lui rontait.

Stau la masa VIP-urilor sub visinul ganditorilor internauti. Vine si bolul meu (numai al meu) plin cu betisoare rascolite in parmezan. Ce deliciu! Mananc si revin k nu-i frumos sa murdaresc tastatura! – din respect pentru  degetele macar.

Sa-mi fie de bine! Bucatar destoinic, se descurca parca mai bine ca mine sau foamea ma face sa devin subiectiv. Nu conteaza imi place sa mananc aici! Azi cel putin.

Ma tot gandesc la proiectul meu legat de serile culturale… si iar imi pun paie in cap si imi vine sa mai incerc o data.

STUPID – to be or not to be?

Dupa vreo doua zile de alergat pe la usile mai tuturor institutiilor importante din oras, in sfarsit, am un moment de respiro – am revenit la serviciu. Doar atat, pot lua loc pe un scaun si sa imi odihnesc trupul cateva ore. Restul problemelor s-au inmultit, seful se tine de glume proaste si nu achita salariile, imi cere rapoarte pe care le considera irelevante sau eronate, ba mai mult incearca sa ma convinga sa mananc mai putin daca tot nu ma ingras. Da poate ca un suc natural, un iaurt si doua croissante formeaza o masa prea bogata in comparatie cu un coltisor de paine neagra, si acela inghitit cu regret – e prea scumpa.

Aseara nu puteam adormi. Am agatat un virus de nicaieri ce mi-a distrus conexiunea la internet, iar gandul ca trebuie sa reformatez un disc ma deranja prea tare. La asta se adauga ploaia ce se zbatea prea tare, prea zgomotos la fereastra. In acele momente de semi-constienta, ca de obicei, mi se scurgea prin fata ochilor “Z”-ul (ca la casele de marcat). Am rezolvat multe probleme in ultima perioada si tot am destule restante. De ieri, mi-a ramas chestiunea cu inregistrarea la judecatorie a asociatiei de proprietari de pe strada mea. Locatarii m-au desemnat presedinte dar nu vor sa imi acorde vreo atentie. Nu stiu cum fac altii dar eu stiu ca trebuie sa cunosti si apoi sa aplici. Teoria lor despre mersul lucrurilor “legale” pare sa fie destul de impleticita. Am cerut rectificarea inadvertentelor din documente pentru ca se vor bloca formalitatile dar nu am fost ascultat si iata, aveam dreptate. Gata! Am decis sa renunt la”onoarea” detinerii aceastei functii. Ocupatii in sistem de voluntariat se gasesc destule, vreau macar sa mi se respecte opiniile mai ales cand sunt juste si argumentate.

Oare merita vecinii mei atata bataie de cap pentru mine?